Nu stim de ce energia cuvintelor nespuse este atat de distructiva, de ce nu reusim sa transmutam aceasta energie in altceva care sa ne construiasca nu sa ne darame mintea si sa o arunce intr-un haos ce pare mai iad decat iadul.  Stim doar ca ne pierdem linistea si cheful de viata si sanatatea doar pentru ca la un moment dat nu am spus ceea ce credeam noi ca trebuia, cui credeam noi ca trebuia… Mintea opereaza cu doua tipuri de energii cu energia emotiilor si cu cea a cuvintelor. Emotiile nasc cuvinte si cuvintele nasc emotii si unele si altele devin actiuni si fara ele nu am infaptui nimic in lumea asta.Atat emotiile cat si cuvintele neexprimate ajung sa intoxice fiecare fibra a fiintei noastre. Nu conteaza daca este vorba de emotii- cuvinte pozitive sau negative, ele trebuie spuse, impartasite, caci altfel ne inchid portile prin care ii vedem pe ceilalti ca pe camarazi, nu adversari. Si mai stim ceva: Cuvintele nascute din frustrare pe care nu le rostim ne ucid pe noi… cele pe care le rostim ii ucid pe ceilalti!

In calitate de dumnezei mai mici ar trebui sa invatam sa ne asumam responsabilitatea atat pentru cuvinte cat si pentru emotii. La inceputul creatiei a fost Cuvantul, energia aceea pura din care Dumnezeu a creat totul. Nu stim daca Dumnezeu a avut vreo emotie atunci cand a zamislit Cuvantul, despre asta nu scrie nimeni, nicaieri, dar acel Cuvant a fost exprimat, a fost exteriorizat, a fost eliberat pentru a elibera energia Creatiei. Dumnezeu si l-a asumat si i-a dat un sens si un tel, i-a dat puterea Sa si i-a dat menirea de a crea. Dumnezeu a stiut ce face cand a rostit Cuvantul! Noi mai avem de invatat sa ne purficam cuvintele si sa le dam calitatea si claritatea Cuvantului.

Noi oamenii suntem produsul acelui Cuvant, doar ca undeva l-am pierdut si l-am inlocuit cu cuvinte, cu multe cuvinte ce nu mai spun nimic si nu mai creaza nimic cu adevarat. Nu vorbim aici de cuvintele care  creaza universuri intregi, cuvinte care pot intoarce orice suflet cu fata la lumina, nu vorbim de cuvintele care cladesc si care leaga oamenii cu fire de iubire eliberandu-i, vorbim de acele cuvinte, pe care avem senzatia ca nu le mai putem tine in noi, ca daca nu le rostim ne fac sa explodam in mii si mii de bucati insangerate, din care cu greu ne mai putem recompune conturul.

Da, este nevoie sa rostim ceea ce tinem in noi zile, luni, ani, existente intregi, da este nevoie sa ne articulam supararea, frustrarea, mania, tristetea, teama, grija, durerea, rana, suferinta, sufocarea, neputinta, captivitatea, ignoranta… este nevoie pentru ca inca suntem slabi si mici  si nu intelegem ca aceste cuvinte  si emotiile ce le dau nastere sunt CA NORII DE PE CER, ca rostul lor este sa vina si sa treaca fara sa ne afecteze si ca dincolo de ele, de norii acestia ai mintii, cerul inimii ramane mereu senin si limpede…

Ne sufoca acele cuvinte pe care egoul nostru le ia drept atac, ne ucid emotiile nascute din intamplari pe care le decodificam ca necazuri, ignorandu-le calitatea de lectii divine pe care toate fara axceptie o au. Ne imbolnavesc lucruri nespuse pentru ca mintea noastra nu le poate transmuta in energia de distrugere in energie de creatie. Suntem inca mici dragii nostri, nu am baut suficient de mult laptele caii lactee, inca credem ca alti copii sunt rai doar pentru ca ne iau jucaria preferata, inca mai credem ca Dumnezeu este un parinte care pedepseste si nu unul care ne educa, inca mai tremuram de frica bau-bau-lui  existential care ne pandeste de sub patul in care incercam sa ne adormim nesomnul. Inca ne proiectam rautatile si frustrarile in cei pe care ii iubim cel mai mult in cuvinte, pe cei pe care ii inlantuim de noi cu cuvinte spuse si nespuse. Inca mai credem ca daca nu spunem un anumit lucru intr-un anumit moment… ne vom imbolnavi sau ne vom pierde mintile asa ca ne rasturnam galetile de gunoi unii in capul altora si numim asta comunicare!

Imaginati-va o zi in care sa nu mai vorbeasca nimeni de pe aceasta planeta. In care sa nu se auda nici un cuvant, in care sa avem ragazul de a ne auzi respiratiile, in care am fi nevoiti sa ne privim in ochi pentru a ne intelege, o zi in care gestul ar exprima totul, in care cuvantul scris l-ar inlocui pe cel rostit, in care tacerea nu ar mai rani pe nimeni, devenind singura modalitate de a comunica. Imaginati-va mintile noastre intrate in panica lipsei de idei… in panica imposibilitatii de a folosi cuvinte pentru a exprima emotii… Imaginati-va cat timp ne-ar ramane pentru a asculta ce se intampla in jurul nostru, pentru a ne apropia unii de altii din dorinta de a ne intelege fara cuvinte, pentru a ne vedea cu adevarat, nu ascunsi dupa mastile alcatuite din cuvinte asa cum facem in fiecare zi.

Cum ne-am mai face reprosuri, cum ne-am mai acuza, cum ne-am mai critica cum ne-am mai supara? Cum ar arata oare o cearta intre doi oameni care nu au voie sa vorbeasca? Oare ar fi mai multe incaierari si batai? Oare ar creste criminalitatea si agresivitatea? sau… brusc ne-am da seama ca putem trai si fara cuvinte rostite, ca pe langa ele mai avem milioane de mijloace de exprimare… ca de fapt si in esenta… cuvintele sufoca… linistea in care cerul inimii se oglindeste in toata Creatia!

Dumnezeu nu ne spune niciodata TE IUBESC… dar o dovedeste in fiecare zi.… noi spunem mereu aceste cuvinte…. dar faptele noastre dovedesc contrariul !

In calitate de dumnezei mai mici punem mereu caruta inaintea calului!

In calitate de dumnezei mai mici, rostim cuvinte ce sufoca  linistea in care sa auzim CUVANTUL!

In calitate de dumnezei mai mici inca nu stim ca ceea ce facem defineste ceea ce spunem si nu invers!

Mai avem de invatat…  ca viata cuvintelor noastre este … un cinci minute de nimic ce pare  sa fie ceva… In pauza dintre respiratii este Viata!

Restul este tacere…

Popularity: 2% [?]